Ieri seara, la postul tv FOX Movies, era filmul ‘’Marley & Me’’, film pe care l-am vazut acum ceva timp la cinema, la recomandarea unei prietene posesoare si iubitoare de animale.
Nu cred ca am urmarit un sfert din film (era faza cand ea pierde sarcina, iar Marley sta cu boticul pe piciorul ei, afectat si el de suferinta stapanei lui) cand robinetul de lacrimi s-a desprins si am inceput sa bocesc mai rau ca un copil mic.
Mi s-a derulat in minte tot restul filmului si chiar daca au fost destule faze la care am ras, finalul filmului mi-a rupt sufletul. Asa ca am inchis televizorul si am incercat sa ma concentrez pe cateva patrate de Sudoku.
Iubesc animalele mult, mult de tot. Si culmea e ca am transmis dragostea asta si celor din jurul meu. Sotul si copiii mei la randul lor adora animalele.
Pana acum cativa ani am iubit cainii. Cand am fost mica am avut un soricar, Bobita, care dupa o perioada a paralizat de membrele inferioare. Mama mea i-a fact un carucior pe care i l-a prins cu un ham de piept si astfel bietul animal putea din nou sa alerge. Se uita lumea la catel ca la o ciudatenie, dar pe noi nu ne interesa. Important era ca Bobita sa poata alerga din nou. Caruciorul a functionat pana in ziua cand catelul a paralizat si de membrele superioare si apoi a venit sfarsitul.
Doua saptamani am mers la scoala cu ochii umflati cat cepele (de la plans) si am fost cu sufletul distrus. De atunci mi-am spus ca am sa iubesc animalele de la distanta, pentru ca nu cred ca as mai avea puterea sa mai trec prin asa ceva.
De cativa ani, din lipsa de caini, dragostea mea pentru animale s-a aruncat asupra pisicilor. Si intr-o seara, pe cand ma plimbam, am gasit un pisoi, l-am luat in brate si l-am adus acasa. Copiii s-au bucurat, sotul nu prea. Nu ca ar fi avut ceva cu animalul, dar era complicat pentru noi sa crestem un animal in casa. Motanul, Benjamin, s-a indragostit pe loc de sotul meu si… pentru ca si-a facut nevoile direct la cutia cu nisip, a ramas la noi. Statea si in casa, si afara. Cand il strigam, venea de oriunde s-ar fi aflat si nu s-a urcat pe masa niciodata sa fure mancare. In schimb, dormea pe cartile copiilor cand isi faceau lectiile, cu orele. Isi facea siesta pe marginea balconului, la aer, iar cand avea chef juca fotbal cu ceapa si cartofii din bucatarie.
Motanul meu ajunsese la 8 kg si a stat la noi trei ani pana intr-o zi cand s-a imbolnavit si, desi doctorul mi-a spus ca nu e nimic grav, el a murit. A fost groaznic pentru mine si cu mare greutate am trecut peste asta. Numai iubitorii de animale ma pot intelege.
Acum nu mai am in casa nici un animalut. Dar am grija de pisicile din fata casei. Le cumpar mancare cu sacii de 20 kg . Le deparazitez si le doftoricesc cand sunt zgariate. Ma asteapta in fiecare zi la ora 9 sa le pun mancare si sa le schimb apa. Dar nu mananca decat dupa ce le mangai si vorbesc cu fiecare in parte. Daca una lipseste, ma ingrijorez si incep s-o strig. Dupa ce raspunde la apel, pot pleca la servici, linistita. Si ele ne iubesc in felul lor si prind soricei, gandaci si chiar pui de serpi.
Am renuntat sa vizionez filme cu animale cum ar fi ‘’Marley & Me’’, sau ‘’Beethoven’’ pentru ca imi redeschid ranile sufletului cu greu inchise de trecerea timpului.
Am dat in mintea copiilor sau a batranilor, cum s-o zice, dar ce sa fac daca imi sunt dragi animalele?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu